Prof. dr. arh. Ana-Maria Dabija

• Președinte Asociația de Formare continuă Dabija & Asociații
• Membru corespondent Academia de Științe Tehnice din România - ASTR
• Membru Comisia de Energii Regenerabile - Academia Română
• Membru de onoare al "Asociației Constructorilor de Acoperișuri, pereți și fațade verzi – Converde"
• Membru de onoare al Patronatului Producătorilor de Tâmplărie Termoizolantă PPTT
• Membru fondator al Asociației Patronale Surse noi de energie - SUN-E
• Membru asociat al Romanian Green Building Council RoGBC
• Membru Uniunea Arhitecților din România UAR
• Membru Ordinul Arhitecților din România
• Membru Asociația Generală a Inginerilor din România - AGIR
• Președinte al comitetului tehnic de cerințe funcționale (B1, C, D, E, F) din MRDAP între 2007 și 2017
• Președinte al comisiei de examinare pentru obținerea competențelor de verificator de proiecte și expert tehnic la cerințele B1, C, D, E, F în perioada 2007-2017
• Membru în comitetele tehnice de specialitate din MDRAP în perioada 1996 – 2020
• Membru WG 83 al The International Council for Research and Innovation in Building and Construction (Conseil International du Bâtiment) – CIB din 2008

Când, în urmă cu peste 30 de ani, am revenit pe băncile Școlii de Arhitectură, ca asistentă a  profesorului Alexandru Stan (căruia breasla arhitecților îi datorează imens pentru cele două volume de Finisaj, scrise aproape acum o jumătate de secol dar la fel de actuale, la nivel de principiu și de mod de abordare a conceperii detaliului în arhitectură), am descoperit cu uimire uriașa diferență dintre modul de percepție al studentului și al absolventului (trecut puțin și prin ”școala vieții”) a aceluiași (dis)curs pe care îl ține profesorul. Cursul – oricare curs – poate fi înțeles pe deplin la maturitate, nu în studenție unde asimilarea informațiilor se face preponderent în sesiune (când după fiecare examen ”ștergi cu buretele” tot, ca să ”faci loc” viitorului examen) și unde examenul reprezintă o autentică barieră psihologică. Reținem totul mai ușor atunci când nu ne examinează nimeni.

Pe de altă parte, revenind asupra noțiunilor învățate în școală, un absolvent cu câțiva ani de experiență le înțelege altfel (în unele cazuri... înțelege lucruri pe care le-a luat ca atare, ca pe niște axiome). Se fac alte legături, determinate de practica profesională.

Asta am pățit eu cu cursurile domnului Stan, asta au pățit foști studenți de-ai mei cu cursurile mele.

Și acesta este de fapt motivul pentru care am inițiat acest site: pentru cei care cred că au nevoie să-și explice, să se lămurească, să-și amintească sau să afle. Eu sunt gata să povestesc pentru cine vrea să mă asculte...

God is in the details zicea cândva Ludwig Mies van der Rohe. Și într-un fel, despre detalii este vorba în fiecare din ”secțiunile” pe care sper să le putem parcurge împreună:

• conceperea și alcătuirea la nivel de detaliu (de execuție) poate face diferența între o clădire sănătoasă și una ale cărei patologii au consecințe în sănătatea oamenilor. De aceea ne propunem să dezvoltăm (împreună) capitolul de patologie a clădirilor: sunt atâtea greșeli noi pe care le poate face fiecare din noi încât ar fi chiar păcat să le repetăm mereu pe aceleași...
  
  
• cum se combină și cum se îmbină materiale diferite pentru a da naștere unui spațiu personalizat? Există ”soluții de firmă” însă utilizarea lor nu înseamnă repetitivitate sau monotonie. Depinde de arhitect cum folosește ceea ce primește ”de-a gata”. Și cât e ”de-a gata” și cât e inovare și inventivitate personală
  
  
• când spunem ”tencuială”, ”piatră naturală”, ”ceramică”, ”sticlă”, ”lemn” de fapt definim foarte puțin: e un univers întreg în fiecare din acești termeni, o istorie, o evoluție, un domeniu vast de cercetare.
  
  
• corectitudinea și integritatea subansamblurilor constructive ține și de cunoașterea principiilor / legilor naturii. Marea artă este de a construi, de la nivel de concept la nivel de detaliu, folosind Natura și nu sfidând-o. De aceea fizica clădirilor este un domeniu care trebuie înțeles.
  
  
• legislația în construcții nu limitează (imaginația) ci delimitează și detaliază. Și în acest fel îl apără atât pe utilizator (de posibile accidente și boli asociate clădirilor) cât și pe proiectant. Și, bineînțeles, apără clădirea.
  
  
• ”Clădirile sunt responsabile pentru peste o treime din emisiile de gaze cu efect de seră din UE”. Cu iertăciune, clădirile nu sunt responsabile de nimic; ele sunt rezultatul acțiunilor unor oameni și în ele se desfășoară activități organizate de niște alți oameni. Ca urmare, modul în care sunt configurate clădirile, de la amplasarea în teritoriu la răspunsul lor la acțiunea agenților de mediu, de la conceptul general al volumetriei clădirii și până la ”scenariul” de exploatare și mentenanță al acestora, ține de o echipă din ce în ce mai largă de specialiști (coordonată de orchestratorul/dirijorul acestei echipe, arhitectul-autor).
  
  
• Sustenabilitatea, cea mult discutată în zilele noastre, nu înseamnă ”punct și de la capăt” ci dimpotrivă, continuitate conștientizată. A construi sustenabil ne duce, de fapt, în... profunzimea satului: în arhitectura fără autor, fără timp și fără bariere de distanță. Aceleași condiții de mediu, aceleași materiale determină aceleași soluții constructive, la nivel de principiu. Pe care le folosim astăzi pentru realizarea de clădiri cu funcțiuni noi, utilizând tehnologii noi și materiale noi dar care, analizate la nivel de principiu, respectă aceleași reguli milenare. Înțelegerea principiilor de la care s-a plecat poate conduce la o mai coerentă proiectare aplicată pe cerințele contemporane.

”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”

(Mihai Eminescu, Glossa)