Am mai spus și o voi repeta: arhitectul vine cu ideea; cu ”scânteia” dar realizarea efectivă a unei clădiri - sau subansamblu - este un efort colectiv, multi și interdisciplinar.
Scările - cu și fără balustrade - sunt sculpturi monumentale pe care noi - furnicuțe - trebuie să putem să urcăm și coborâm în siguranță.
Managementul apei de ploaie realizat prin jgheaburi și burlane reprezintă o modalitate de asigurare a unei bune comportări în timp a clădirii în ansamblul ei sau, dimpotrivă, poate fi sursa unor degradări câteodată foarte importante.
Emile Gallé este unul din exemplele în care un nume propriu - Gallé - se transformă într-un substantiv comun: gallé-uri. Articolul deschide o fereastră către cine a fost și cum a influențat arta sticlei și nu numai, în Franța și în lume. De altfel produsele ”tip Gallé” nu au ieșit niciodată din modă: le găsim și astăzi, într-un mic magazin cochet, pe strada Câmpineanu.
Despre plută se pot spune multe lucruri, în funcție de domeniul la care facem referire: de la verbul ”a pluti” la substantive care definesc ambarcațiuni, sisteme de transport pe apă, stiluri de înot, accesorii pentru pescari până la expresii plastice românești despre oameni aiuriți.
În spatele tuturor este un material-minune, un material natural uimitor despre care vom vorbi pe parcursul mai multor ”episoade”
Învelitorile pot fi spectaculoase sau pot ele însele să reprezinte un spectacol pentru privitori. De la păsările din beton și sticlă ale lui Santiago Calatrava la domurile lui Buckminster Fuller, spectacolul învelitorilor este unic și fascinant.
O întrebare uneori sâcâitoare: unde punem scara? Păi depinde de scară: dacă este o ”sculptură în spațiul construit” așa cum o defineam în alte articole sau dacă este doar un subansamblu funcțional care are ca rol circulația în siguranță a oamenilor (Mda... pe scară ar trebui să circule oamenii - uneori cu animăluțele lor de companie - nu să se târască mobilier și colete grele). Răspunsul la această întrebare conduce la decizia dacă scara trebuie să se vadă sau doar să se intuiască? Oricum este - credem - important să se știe unde este pentru că uneori accesul la scări este vital.
Spuneam, cu mulți ani în urmă - vreo 20 dacă mă gândesc bine - unor studenți că, într-un spațiu configurat greșit (da, se întâmplă), mai poți să ”dregi busuiocul” cu plante și cu lumini. Ulterior am descoperit că și cu... tavanul! Un tavan care reflectă lumina poate da impresia de spațiu mai înalt. Luminat din spate poate crea iluzia luminii naturale. Până la urmă, lumea materialelor de finisaje este imensă și destinată realizării unei ambianțe plăcute chiar dacă spațiul construit nu arată în realitate ca în randările... uneori trucate. Și ar mai fi ceva: finisajele ne ajută să mascăm elemente de construcție pe care nu vrem să le vedem.
De la bijuterie la pocal, de la pocal la element de închidere a anvelopei clădirii, de la fereastră la vitraliu, de la adorație la distrugere, de la obiect lux la produse de masă. Iată, într-o frază, istoria sticlei de acum 5000 de ani până în perioada Art Nouveau, perioadă pe care o tratează acest articol.
Mai puțin ”spumos” decât altele, acest articol prezintă scările așa cum sunt definite ele în Normativul specific: NP 063-2002. Pornind de la diferitele clasificări ale tipurilor de scări, sunt enunțate elementele definitorii ale scărilor și sunt punctate caracteristicile și condițiile care trebuie respectate pentru diferite(le) tipuri de scări.
Cupolele sunt sisteme constructive cu o vechime milenară. Panteonul a fost realizat în secolul al II-lea î.Ch. în Roma; Sfânta Sofia a fost construită în Constantinopolul secolului al VI-lea d.Ch. La începutul secolului al XV-lea Filippo Brunelleschi realiza celebra cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore la Florența și, un secol mai târziu, Michelangelo construia cupola basilicii Sfântul Petru din Roma. În secolul XX au apărut altfel de cupole: cele geodezice.
