Prin anii '70 ai secolului trecut pardoselile din locuințele colective se realizau din linoleum, zis și ”linoleu” :-). Glumind, aș zice că nu era chiar greșit, dat fiind că nu era vorba despre materialul nobil alcătuit din făină de plută amestecată cu ulei de in (linum - “in” - si oleum - “ulei”). Acel ”linoleu” imita finisajul special care era linoleumul, inclusiv zonele decolorate unde, din amestecare, manuală, culoarea nu era uniformă. Și încă o precizare: linoleumul original, cel din secolul XIX, era un finisaj turnat - ceea ce, de asemenea explică ”dârele” ocazionale, de culoare diferită ale finisajelor originale. De altfel imaginea care ilustrează această introducere este a unei reclame la linoleum din perioada 1870 - 1900 și descrie în câteva cuvinte, calitățile produsului: artistic, elastic și durabil.
Inițial linoleumul avea culoarea...scoarței de copac din care era realizat, adică era maro. Imitația, din PVC pe un suport (cu rol de armare) textil era, în copilăria mea, verde. Și teribil de urât. Ulterior au fost produse și covoare albastre, apoi tehnologia a avansat, suprafața de uzură căpătând orice culoare și imitând orice. Tot prin evoluția tehnologiei de fabricație suportul a putut fi realizat din materiale elastice (buretoase) asigurând și o amortizare a sunetului pașilor pe pardoseală. Totuși, dacă elasticitatea suportului era prea mare - și uneori era - pe pardoseala din covoare PVC rămâneau imprimate urmele picioarelor mobilierului. Astăzi covoarele din PVC sunt - uneori - foarte performante deci evoluția acestor produse a fost cu adevărat spectaculoasă.
Adevăratul linoleum a dispărut din finisajele de pardoseală din anii '50, până prin anii '90 când a revenit iar astăzi ambele sisteme se utilizează, în funcție de cerințe și - desigur - de buget.
