”Lumină din pereți lichizi” în arhitectură continuă seria de sisteme neconvenționale - la momentul scrierii acestui articol adică în urmă cu mulți ani - de delimitare a spațiului: delimitare față de mediul exterior, ca element de anvelopă sau ca partiționare a spațiului interior.
Lovitura de imagine a dat-o Nicholas Grimshaw, în anul 1992, prin Pavilionul britanic al Expoziției Universale de la Sevilla, proiectând o autentică navă cu vele ale cărei componente au călătorit la propriu pe apă pentru a se asambla în șantierul Expoziției.
Totuși, deși inovator, sistemul de blocuri de zidire cu apă nu a cunoscut o dezvoltare ulterioară, probabil și din cauza faptului că ocupă mult spațiu (așa cum se poate vedea și din imagini) și că pun o mulțime de probleme tehnice.
Ce realizează aceste containere? De ce le-ar folosi cineva? Dincolo de imaginea absolut unică, lumina din pereții lichizi este filtrată, colorată, difuză deci reprezintă o protecție solară interesantă; pe o fațadă sudică ar asigura o bună inerție termică (transmisia căldurii de pe fața incidentă pe fața opusă are nevoie de un interval de timp semnificativ); cromatica însăși a ”pereților lichizi” ar fi nuanțată și specifică.
În plus am mai putea ”bifa” și alte obiective contemporane: consum redus de energie înglobată, utilizarea de materiale reciclate (containerele sunt din mase plastice dar în legătură cu acestea... discuția e lungă și complicată la nivelul cercetării în domeniu și încă nu este clar cât de toxic este plasticul reciclat).
Ținând cont de masa... de-a dreptul impunătoare a blocurilor, containerele umplute cu nisip (sau alte agregate) ar asigura și termoizolarea componentei de anvelopă verticală. Pe de altă parte este nevoie de mult spațiu la dispozițieși o structură uriașă ca să propui blocuri de asemenea dimensiuni, chiar dacă filtrează lumina. Și poate că nici comportarea la cutremur nu e grozavă, deși... un duș rece și eventual roz este preferabil unui bloc de beton; ce te faci însă dacă nu e duș ci tsunami, fie el și roz: tot te omoară. Poate ne mai gândim...
