Material multimilenar, sticla încă nu și-a spus povestea. De fapt încă nu înțelegem foarte bine nici poveștile trecute: imaginea pe care o prezentăm în deschiderea acestui articol (scris și el acum aproape două decenii) este a cupei Licurg, un fascinant obiect realizat în perioada romană - din secolul al IV-lea d.Ch. - și care poate fi admirat la British Museum. Despre vitralii, citiți articolul din revista O casă pentru fiecare; despre cupa Licurg vă povestesc câte ceva în cele ce urmează.
Astăzi un material comun, sticla era, în Antichitate, un produs de lux: bijuteriile faraonilor aveau inserții de sticlă (mai ușor de prelucrat decât pietrele prețioase), vasele protipendadei Romei antice erau realizate din sticlă dar, mai mult decât atât, unele piese aveau proprietatea de a-și schimba culoarea, în funcție de lumină. Acest fenomen se numește dicrism iar sticla care-și schimbă culoarea poartă numele de sticlă dicroică. Este cazul cupei Licurg care, în funcție de poziția față de sursa de lumină, trece de la culoarea verzuie - când este luminată din față - la culoarea roșie dacă lumina vine din spate. Cercetări contemporane au evidențiat faptul că în compoziția sticlei s-au adăugat particule minuscule (de ordinul nanometrilor) de aur și argint. Toate bune și frumoase dar...
... acest procedeu chimic este unul contemporan și presupune depunerea pe suprafețele de sticlă, în condiții speciale (prin vaporizare, în incintă vidată), a unor pelicule nanometrice de oxizi metalici. Ca multe alte invenții din ultimul secol, ea a fost cercetată și aplicată la NASA iar de acolo, încet-încet a ajuns în industria de larg consum (căni, bijuterii...) și în domeniul construcțiilor, pe fațadele clădirilor.
... și atunci...
cum au produs artizanii din Roma antică sticlă dicroică, dat fiind că nanotehnologiile au apărut în ultimele trei decenii? Ce știau ei și noi nu (mai) știm? Ca în cazul multor alte tehnologii vechi meșterii nu au mai avut cui transmite, s-au pierdut rețetele, s-au ars cărțile...
... și am luat-o iar și iar de la capăt, de fiecare dată ceva mai săraci.
