Balustrada este în general percepută ca parte a subansamblului scară dar, dacă în copleșitoarea majoritate a cazurilor scara are nevoie de un element de susținere/sprijin (și aici intervine mâna-curentă a parapetului sau balustradei), balustrada poate să apară și independent de scară: avem balustradă la supantă, balustradă la balcon, la terasă, la ”fereastra franceză” sau la cine mai știe ce element unde trebuie protejat utilizatorul să nu cadă în gol.
Balustradele sunt - am mai spus dar insist - cazuri particulare de parapete; sunt parapete a căror transparență depășește 50% din suprafață. Ele se proiectează diferențiat în funcție de tipul de spațiu căruia i se adresează: într-un fel sunt gândite balustradele din clădirile unde se desfășoară activități de producție, în alt fel acolo unde circulă - sau pot circula - copii mici neînsoțiți. Iar în această ultimă categorie de balustrade intră și cele din clădirile rezidențiale. Chiar dacă astăzi copiii nu mai umblă cu cheia de gât, nu-și încălzesc mâncarea singuri, nu se duc la școală de capul lor și nu mai bat mingea pe maidan sau în curtea școlii - așa cum am făcut-o noi - măsurile din legislație privind proiectarea balustradelor erau aceleași : să nu existe potențial de cățărare. Cu alte cuvinte, să nu existe posibilitatea ca, în urma unor teribilisme specifice vârstei, copilul să se poată dezechilibra și cădea în gol.
Adică balustrade compacte din sticlă (pe atunci, armată, astăzi stratificată) sau balustrade unde geometria nu permite amplasarea piciorului ca pe...treptele unei scări. Și pun și eu o întrebare nevinovată: oare balustradele cu traverse... s-or potrivi la blocurile de locuințe? Că totuși copiii pot să se ducă și singuri în balcon sau pe scară. Întreb...pentru un prieten, desigur 😉 ...
