Cum spuneam, deși există o încăpățânare (demnă de o cauză mai bună) de a numi tavanele suspendate tavane false, ele sunt teribil de reale. Și, mai mult decât atât, să vă ferească Dumnezeu să cadă un tavan (sau un element de tavan) peste dumneavoastră: veți verifica, pe propria piele, cât de dureros de real este. Nu mi s-a întâmplat mie ci unui student de-al meu; a ajuns la spital, la neurologie... a tras ceva!
E foarte important de știut că arhitectul este responsabil pentru conformarea detaliului deci... tavanul e la noi în ”ogradă” (ca și pardoseala, scara, tâmplăria, vitrajul, învelitoarea, lambriul, tencuielile...). Nu avem pe cine da vina: producătorul de sistem ne oferă subansamblul dar modul în care se integrează acesta în proiect ține de noi. Sigur, constructorul este cel care asigură punerea în operă dar detaliul a fost elaborat de arhitect. Externalizarea răspunderii nu ține: conform legii noi suntem responsabili. Iar constructorul ar trebuii să respecte proiectul. De asta are grijă (prin lege) dirigintele de șantier (ca reprezentant al beneficiarului) și responsabilul tehnic cu execuția (ca reprezentant al constructorului). Fiecare are posibilitatea - și datoria - să-l tragă de mânecă pe celălalt dacă ceva nu este în regulă.
Și atunci, mă întreb eu, de ce sunt atâtea anapode în clădirile noi?!
De ce s-au comportat în timp mult mai bine clădirile realizate acum 60-70-100-200 de ani? Poate pentru că exista, cu adevărat, o răspundere și o responsabilitate, de facto nu doar de jure. Scrie undeva Victor Asquini în ”Indicatorul tehnic”, despre un tip de tencuieli, că trebuie pus în operă cu conștinciozitate. Mi s-a părut hilar, prima dată când am citit: adică... nu-i de la sine înțeles că trebuie să fii conștincios când faci un lucru care ține de meseria ta, pe care ai învățat cândva că trebuie să-l faci într-un anume fel?
Apoi am realizat că e bine să repeți (poate ne intră în cap) că nu merge și-așa, că mai bine nu faci decât să faci prost, că școala nu este timp pierdut ci un loc unde înveți cum să faci bine, astfel încât, pe domeniul tău, să nu pui pe nimeni în pericol. Și că undeva, probabil în primii 7 ani de acasă, părinții și bunicii te-au învățat să nu înșeli și să nu minți. Că a face prost echivalează cu o minciună. Pe viața altcuiva.
Simplu, nu?
