Am auzit - nu o dată - chiar arhitecți spunând ”la clima României se potrivesc acoperișuri în pantă”; am citit cândva că Le Corbusier declara că acoperișurile în terasă sunt cele favorabile climei din Franța (este drept, bârfele erau că această afirmație a fost făcută după ce a proiectat o casă cu acoperiș în pantă și... au apărut infiltrații de apă în interior). Nu aș putea spune că la clima României apa de pe casă trebuie evacuată prin casă sau pe lângă casă având în vedere că avem o geografie specială: munți, mare, climat mediteranean (și prin Banat), climat dur prin curbura Carpaților și în creierii munților... Nu vă lăsați păcăliți de cele două-trei ierni blânde: natura va face exact ce crede ea, nu ce propovăduiesc sau amenință ”cercetătorii britanici” (cei din glumele românești, nu cei autentici deși și acolo, unii sunt mai cercetători decât alții dar aici este deja un alt subiect). Cu alte cuvinte, evacuarea apei de pe casă prin casă sau pe lângă casă trebuie făcută ținând cont de aspectul climatic (nu veți vedea o învelitoare plană în Alpi și nici un acoperiș în pantă în Bahrain decât ca o fantezie arhitecturală), de tradiția constructivă a locului (care se leagă de climă) și de... experiența mâinii de lucru. Legarea acestor cerințe, mai mult sau mai puțin direct, știți cine o face? N-o să ghiciți: arhitectul! Nu dați ochii peste cap: arhitectul proiectează, arhitectul decide, arhitectul alege. Adică de la imagine până ”la cheie” și chiar și după, suntem responsabili de tot ce este acolo. Dacă plouă în casă, dacă se udă pivnița sau parterul (că s-a scurs apa la fundații)... noi suntem de vină, că am proiectat greșit sau, de multe ori deloc, lăsând pe alții să decidă în locul nostru. Vestea proastă este însă că răspunderea pentru aceste degradări o purtăm noi. Deci: apa de pe casă, prin casă? Poate că da, poate că nu; depinde...
