Dacă în ”episodul” trecut am folosit o imagine uimitor de greșită - atât ca proiectare cât și ca execuție - acum, vorbind din nou despre jgheaburi și burlane, ilustrez această introducere la articolul de acum aproape 20 de ani cu o fotografie a unei zone a fațadei Școlii de Arhitectură. Burlanul din tablă este împodobit cu elemente decorative în torsadă, preluând - în alt registru și cu alt material - decorarea în torsadă a coloanelor din piatră care anunță spațiul cel mai reprezentativ al Școlii: Sala Frescelor.
Perioada arhitecturii neo-românești, atât de atentă la detalii, nu a ascuns burlanele ci le-a făcut să pară ”de acolo”, atât ca amplasare cât și ca manieră de racordare cu jgheaburile: fie în unghi, ca în cazul clădirii Școlii, fie în arc de cerc, așa cum sunt la mânăstirea Antim sau la palatul Arhiepiscopiei Bucureștilor .
Însuși sistemul de asamblare a tronsoanelor curbe conferă un fel de monumentalitate pe care racordarea în unghi a elementelor lise de tablă sau mase plastice nu are cum să o asigure. Păstrând - desigur - proporțiile și distanța în timp, este același pas uriaș între garguiele medievale și țevile anoste (și deseori prost racordate) prin care este scuipată apa de pe terase și învelitori.
Am recitit articolul; este la fel de valabil ca în urmă cu două decenii: aceleași probleme, aceeași tendință de a nu desena pe fațade burlanele pentru că - nu-i așa? - știe mai bine constructorul unde să le amplaseze și, în plus, strică fațada.
Atenție însă: s-ar putea ca fațada să arate la fel de șocant ca în imaginea care face introducerea în capitolul de jgheaburi și burlane din articolul precedent.
