Așa cum ”amenințam”, despre fabuloasa lume a garguielor și himerelor se poate vorbi cu spaimă medievală dar și cu umor. Cred că din Evul Mediu până acum umorul nu s-a stins: garguiele trebuiau să pară înspăimântătoare dar în același timp... pare că artistul și-a zis ”acum e momentul” (vorba marelui caricaturist Mihai Stănescu) să-i încondeiem și ”noi” pe ”ei”. În zilele noastre caricatura e cu creionul pe hârtie (sau cu mouse-ul pe ecran) dar în urmă cu un mileniu era dăltuită la propriu, în piatră. Și ulterior pe pânză.
Când evacuarea apei meteorice s-a făcut prin tuburi metalice, garguiele și-au (mai) pierdut din rolul funcțional, adeseori fiind mascate în decorațiunile în piatră ale fațadelor.
Dacă rolul de evacuare a apelor meteorice s-a transferat către alte materiale și produse, cel social de protectori din înălțimi ai cetății a rămas; iar garguiele au devenit himere: statui înspăimântătoare, arătări cu urlet mut, care își rânjeau colții încercând să înspăimânte pe necunoscutul ajuns în prag de seară la porțile catedralei (mă întreb dacă au speriat pe cineva vreodată de fapt). Totuși... cine știe, ce nostalgii i-a transmis pietrarul... că multă tristețe e în ochii unora din himere...
... care par a spune: oameni buni, ce e cu voi?!