Am folosit ca imagine de pornire una din cele mai năstrușnice ”inovații” în materie de burlane pe care am văzut-o. Era la o clădire în plin centru al Bucureștilor, de pe la începutul anilor '90, probabil realizată fără arhitect sau cu un arhitect care l-a lăsat pe executant (nu-mi vine să numesc ”constructor”) să facă ce a vrut. Acesta a improvizat, rezultatul fiind o învelitoare care ”se lasă” ca un bor de pălărie pentru a lega un burlan care pornește din interiorul casei cu un racord incomplet la un jgheab... și acela ca vai de el.
Ani de zile această fotografie a făcut deliciul prelegerii de ”Jgheaburi și burlane” din cadrul cursului de Greșeli în proiectare - execuție - exploatare. Am trecut de curând pe strada cu pricina și nu am mai găsit nici această clădire - ”muza” capitolului precizat mai sus - și nici clădirea cochetă de sfârșit de secol XIX din aceeași curte, împreună cu care forma un exemplu de cum trebuie și cum nu trebuie gândite și realizate clădirile.
Burlanele nu plac; fragmentează fațadele și creează probleme estetice. HA! Dar ce probleme tehnice generează dacă nu sunt tratate corespunzător, adică nu sunt ”băgate în seamă” (a se citi prevăzute). Se răzbună! Nu pe cei responsabili, fie ei arhitecți sau constructori ci pe clădire și, implicit, pe ocupanții ei.
Numeroase probleme, de la infiltrații de apă la dislocări ale elementelor constructive, sunt cauzate de lipsa burlanelor, de evacuarea anapoda a apei pe care acestea o transportă de pe clădire, de mentenanța neasigurată (cauzele sunt numeroase și nu ne referim la acestea deși unele sunt obiective), de o alegere nefericită a produselor sau - mult prea adesea - de o ”reducere a devizului” prin tăierea de pe listă a unor accesorii fără de care comportarea în timp a subansamblului / subansamblurilor nu mai este cea estimată, așteptată sau necesară
