Povestea treptelor solitare continuă și în acest articol. E firesc, având în vedere câte glezne luxate sau genunchi juliți (variantele cele mai ”prietenoase”) pot sta mărturie acestor amenajări arhitecturale ale spațiului (interior sau exterior). Sigur, dacă te-ai împiedicat de câteva ori, ții minte (povestesc din experiență proprie) dar poate nu trebuie să se ajungă la ceva atât de radical.
Reglementările în domeniu (Normativul privind criteriile de performanță specifice scărilor și rampelor pentru circulația pietonală în construcții NP 068-02, respectiv Normativul privind proiectarea clădirilor civile din punctul de vedere al cerinței de siguranță în exploatare NP 068-02) sunt destul de clare (zic eu) în ceea ce privește numărul de trepte în spațiile interioare: minimum 3 (deci nu o singură treaptă, fapt care este precizat și ca articol de sine stătător, deși dacă scrie ”minimum 3 trepte” se cheamă că o treaptă este sub acest ”minimum”).
La spațiile exterioare nu există precizări deci ar putea, la limită, să se prevadă și o treaptă sau două (dar riscul este cel amintit mai sus, adică bietul utilizator să se aleagă cu o căzătură după care, pe viitor, să fie mai atent pe unde calcă). De ce trei: spuneam că există un automatism subconștient, acolo unde se operează cu diferențe mici de nivel, de a accesa o suprafață nouă folosind același picior: de la pardoseală la treaptă, de la treaptă la o altă pardoseală). La mai mult de cinci trepte deja atenția se canalizează pe acțiunea de a urca, deci pericolul este depășit.
Legislația românească cere ca la diferențe de nivel mai mari de 30cm (20cm în spații accesibile persoanelor cu dificultăți de mers deci... cam peste tot, dacă mă întrebați pe mine) să se prevadă mână curentă. Adică la două trepte. Bun, și ce te faci dacă există o amenajare în terase a unui spațiu exterior? Vii cu parapete? Nu neapărat. Există soluții, în mintea și vârful creionului arhitectului (că de-aia face șase ani la facultate, să fie și sigur și frumos și util ).
