Am fost de curând în locuința unei doamne în vârstă, rămasă singură. Soție de arhitect care și-a proiectat casa la munte așa cum i-a plăcut, cu trepte exterioare care conduc către platforme generoase și de acolo către grădina cu flori și jardiniere...
...cu o studiată zonare a spațiilor interioare prin decalaje de o treaptă sau mai multe care deveneau, lavițe... foaaarte frumos dar... pentru doamna în vârsta, care se deplasa ajutată de un cadru, greu (sau deloc) accesibile.
Mi-am amintit cu această ocazie și ce ne povestea unul din profesorii noștri la Școală, cum locuința proiectată de el pentru sora lui, cu scara care conducea, la jumătate de nivel la spațiile private ale locuinței, devenise parțial inaccesibilă atunci când, îmbolnăvindu-se, unul din proprietari nu a mai putut urca. Urmarea a fost reamenajarea casei astfel încât dormitorul să fie amplasat la parter (nu mai țin minte dacă nu cumva și parterul era un...hoch parter). Exista o alternativă dar care presupunea costuri foarte ridicate: un lift sau o platformă liftantă. Concluzia profesorului meu - ca și concluzia mea acum, vreo trei decenii mai târziu, în alt context dar cu aceleași cauze - este că, la tinerețe, nu ne gândim că va veni o vreme când ne vom mișca mai greu iar ceea ce a reprezentat, cândva, un spațiu special, elegant, cochet, unic ar putea deveni o provocare în fiecare zi sau, mai trist, o zonă inaccesibilă.
Nu mă înțelegeți greșit: decalajele, diferențele de nivel la nivelul pardoselilor pot fi minunate ca imagine arhitecturală dar modul în care ne raportăm la aceste spații depinde și de experiențele de viață ale fiecăruia.
Pe de altă parte, ne putem împiedica și dacă suntem tineri și mobili: o treaptă, două trepte... rețetă pentru căzutul pe scări (și ați văzut, în articolul despre Greșeli, ce statistici înspăimântătoare există, în relație cu accidentele pe scări).
