Plecând de la uluitoarea scară plutitoare a lui Eero Saarinen putem comenta că, dacă i-am pune o balustradă, ar fi mai puțin spectaculoasă. Da, dar ar fi mai sigură! Dacă nu ești stăpân pe mișcările tale, nu urci pe o astfel de scară, că riscul este să pui piciorul greșit și să cazi. Ca să nu mai amintesc de persoanele care au acrofobie, vertij sau alte afecțiuni care le împiedică oricum să țopăie pe scări, oricât de sigure ar fi acestea. Indiferent de starea fizică a utilizatorului, riscul de a cădea pe scară există. Conform statisticilor, persoanele predispuse la cădere pe scări sunt copiii, adolescenții, ”adulții tineri” (cei cu vârste cuprinse între 20 și 26 de ani) și bătrânii. Și da, căzăturile pe scări pot avea consecințe serioase, de la rupt oase până la deces. Statisticile americane zic că anual un milion de persoane au astfel de accidente în SUA (populația SUA fiind, în 2024 de peste 340 milioane de persoane). Dintre ei, circa 12.000 sunt cazuri mortale. E mult? E puțin? E mult, zic eu și dacă ar fi vorba despre un singur caz. Cauzele - ca și consecințele - accidentelor sunt variate și sunt legate atât de proiectare și execuție cât și de întreținerea scărilor.
Revenind la scările noastre, prima și minima protecție necesară pentru asigurarea siguranței utilizatorului uman ar fi - evident - prevederea unei mâini curente, mai mult sau mai puțin discrete. Însă, cum spuneam, senzația de scară plutitoare se cam topește în concretul unei bare de protecție.
Și atunci cum procedăm?
Cum procedăm întotdeauna: gândim, analizăm, facem scenarii și decidem. Unele scări asigură circulația în deplină siguranță, altele - scările plutitoare - au fost gândite mai ales să înnobileze spațiul, să-i confere o anumită expresie arhitecturală. Ca urmare, ele rămân sculpturi la scara clădirii iar noi, dacă avem treabă la alt etaj, mai bine ne ducem în sus sau în jos cu... liftul.
