Despre lemn se poate scrie imens. De altfel...chiar s-a scris. Și din păcate ceea ce e scris nu este nici pe departe tot ce se știe / se știa despre acest produs de construcție vechi de când lumea. Mai sunt bătrâni care au prins, de la meșterii care i-au învățat, niște reguli. Dar cine-i mai ascultă acum pe bătrâni când avem google și AI?!
Există o mânăstire în Japonia unde, de 1300 de ani, câteva clădiri se reconstruiesc periodic (din 20 în 20 de ani), cu exact aceleași materiale și aceeași tehnologie care se folosea pe la anii 800. Lucrătorii care realizează aceste clădiri sunt, pe rând, ucenici, meșteri, tutori (poate nu este cel mai bun termen dar, la a treia iterare, ei sunt cei care-i învață pe ucenici ce să facă și cum). Nu se comentează, nu se ”scurtcircuitează” nu se reduc operațiunile. Nu ”știm noi mai bine” ci ”așa se face”. Și clădirile care rezultă sunt imaginea fidelă a celor inițiale. Observați că nu spun ”copie” deoarece, în cazul acesta, vorbim despre un original perpetuu, nu despre o copie fidelă. Conceptul a fost gândit de la început cu aceste desfaceri-refaceri acoperite de o abordare filosofică tradusă în materialitatea fizică efectivă. Dar Japonia este o țară care pune preț pe tradiție, pe respect, pe disciplină. Și de fapt cred că de acolo pornesc multe.
De ce v-am spus toate poveștile acestea: pentru că, în cuprinsul articolului de față, există prevederi pe care le cunosc artizanii mai mult decât arhitecții (și categoric mai mult decât cei care învață versiuni simplificate ale unor meserii ancestrale), care - unii - ar putea spune: ”nu e treaba mea să știu asta”. Ba da, dacă ne interesează ca ceea ce facem, să funcționeze și să arate bine în timp.
