Categorie: Publicații

Spuneam, cu mulți ani în urmă - vreo 20 dacă mă gândesc bine - unor studenți că, într-un spațiu configurat greșit (da, se întâmplă), mai poți să ”dregi busuiocul” cu plante și cu lumini. Ulterior am descoperit că și cu... tavanul! Un tavan care reflectă lumina poate da impresia de spațiu mai înalt. Luminat din spate poate crea iluzia luminii naturale. Până la urmă, lumea materialelor de finisaje este imensă și destinată realizării unei ambianțe plăcute chiar dacă spațiul construit nu arată în realitate ca în randările... uneori trucate. Și ar mai fi ceva: finisajele ne ajută să mascăm elemente de construcție pe care nu vrem să le vedem.

De la bijuterie la pocal, de la pocal la element de închidere a anvelopei clădirii, de la fereastră la vitraliu, de la adorație la distrugere, de la obiect lux la produse de masă. Iată, într-o frază, istoria sticlei de acum 5000 de ani până în perioada Art Nouveau, perioadă pe care o tratează acest articol.

Mai puțin ”spumos” decât altele, acest articol prezintă scările așa cum sunt definite ele în Normativul specific: NP 063-2002. Pornind de la diferitele clasificări ale tipurilor de scări, sunt enunțate elementele definitorii ale scărilor și sunt punctate caracteristicile și condițiile care trebuie respectate pentru diferite(le) tipuri de scări.

Cupolele sunt sisteme constructive cu o vechime milenară. Panteonul a fost realizat în secolul al II-lea î.Ch. în Roma; Sfânta Sofia a fost construită în Constantinopolul secolului al VI-lea d.Ch. La începutul secolului al XV-lea Filippo Brunelleschi realiza celebra cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore la Florența și, un secol mai târziu, Michelangelo construia cupola basilicii Sfântul Petru din Roma. În secolul XX au apărut altfel de cupole: cele geodezice.

”Poate niciun material nu este mai fascinant decât sticla” spuneam în introducerea primului articol despre vitralii. Uluitoare dorința de a întrepătrunde utilul - nevoia de asigurare a luminii în spațiul construit - cu frumosul! Altminteri de ce atâta bogăție în poveștile pe care le spun vitraliile catedralelor și, ulterior, a reședințelor nobiliare.

Cum stau tavanele suspendate? Cum să stea?! Suspendate! Eeeee... și de aici începe discuția! Dispozitivele de suspendare și reglaj sunt gândite astfel încât să țină cont de greutatea și dimensiunile plăcilor de tavan. Altminteri... vă amintesc de placa de sticlă a tavanului care s-a desprins și a lovit un student (v-am spus povestea în preambulul unui alt articol despre tavane).

Povestea treptelor solitare continuă și în acest articol. E firesc, având în vedere câte glezne luxate sau genunchi juliți (variantele cele mai ”prietenoase”) pot sta mărturie acestor amenajări arhitecturale ale spațiului (interior sau exterior). Sigur, dacă te-ai împiedicat de câteva ori, ții minte (povestesc din experiență proprie) dar poate nu trebuie să se ajungă la ceva atât de radical.

Noi le-am numit alcătuiri termo-hidroizolate de învelitori compacte, respectiv cu strat de aer ventilat; în literatura germană poartă numele de acoperișuri calde (Warmdach) sau acoperișuri reci (Kaltdach) iar în documentațiile de limbă engleză apar ca warm-roof respectiv cold roof.
Toată lumea are dreptate: acolo unde în alcătuire se interpune un strat de aer ventilat, învelitoarea și suportul ei sunt - evident - reci: acolo unde alcătuirea este compactă, ea este (mai) caldă.

Lumea materialelor de construcții este fascinantă și asemenea unui labirint sau asemenea poveștilor din cele 1001 de nopți: niciodată nu știi unde ai ajuns, ce drum se deschide sau ce poveste începe. Nu există material de construcție plicticos sau a cărui poveste să se fi încheiat. Dar poate niciun material nu este mai fascinant decât sticla.

Cred, de mulți ani, că modelul pe care e bine să-l urmăm nu este teoria (uneori aridă, rigidă și, în absența validării în viața reală, chiar irelevantă) ci experiența dovedită. Nu mă înțelegeți greșit: nu fac apologia ”școlii vieții” ci a păstrării valorilor și continuării și completării lor.

Inginerii politehniști au o vorbă: dacă funcționează, nu pune mâna. Se aplică și la noi: dacă s-a dovedit corect principiul trebuie să-l dezvoltăm, nu să-l înlocuim cu ceva ”nou”, ”modern”...