Acum peste 20 de ani am inițiat o adevărată pledoarie pentru terasele-grădină. La curs, în reviste, la conferințe și în proiecte (aici... nu prea mi-a ieșit, recunosc). Ideea de acoperiș verde / vegetal nu e nouă, dimpotrivă! E milenară! Periodic uităm și periodic ne reamintim și reînvățăm filosofia acestui sistem care, bine gândit, bine făcut și bine întreținut (da, trei condiții esențiale), aduce multiple avantaje la nivelul apartamentelor, clădirii, cartierului și orașului.
Să dăm exemplu chiar clădirea din imagine: este terasa centrului Rockefeller, din New York. A fost construită în perioada 1930 - 1939 iar arhitectul care a conceput centrul este Raymond Hood. Se spune (Wark, C.G. Wark, W.W. Green Roof Specifications and Standards. Establishing an emerging technology The Construction Specifier, August 2003, Vol. 56, No.8) că sistemul hidroizolant este cel original ceea ce chiar reprezintă o performanță, ținând cont de faptul că durata de viață a unei astfel de alcătuiri este de aproximativ 15 de ani, cu condiția să fie bine concepută, executată și întreținută (da, mă repet pentru a sublinia că proiectarea, execuția și exploatarea unei clădiri sunt interdependente).
Presupun (nu am de unde ști) că hidroizolația era ceva de genul ”două pânze și-un carton”, adică se realiza în straturi succesive, ca un tortuleț unde ”crema” este asigurată de stratul de bitum iar ”blatul” era din pânză asfaltată. Presupun de asemenea că se lucra mai tihnit, mai așezat, nu sub presiunea timpului (cum și la noi se lucra altfel în perioada interbelică), cu atenție la detalii, cu responsabilitate și profesionalism atât din partea proiectantului cât și din cea a executantului.
Dar ceea ce știu precis este că protecția de peste stratul hidroizolant (bariera împotriva rădăcinilor, straturile filtrant și drenant) și substratul vegetal gros au asigurat această longevitate a grădinii de pe clădire, care este un simbol al orașului și locul de desfășurare a numeroase evenimente mondene.
