Învelitorile pot fi spectaculoase sau pot ele însele să reprezinte un spectacol pentru privitori. De la păsările din beton și sticlă ale lui Santiago Calatrava la domurile lui Buckminster Fuller, spectacolul învelitorilor este unic și fascinant.
Învelitorile pot fi spectaculoase sau pot ele însele să reprezinte un spectacol pentru privitori. De la păsările din beton și sticlă ale lui Santiago Calatrava la domurile lui Buckminster Fuller, spectacolul învelitorilor este unic și fascinant.
O întrebare uneori sâcâitoare: unde punem scara? Păi depinde de scară: dacă este o ”sculptură în spațiul construit” așa cum o defineam în alte articole sau dacă este doar un subansamblu funcțional care are ca rol circulația în siguranță a oamenilor (Mda... pe scară ar trebui să circule oamenii - uneori cu animăluțele lor de companie - nu să se târască mobilier și colete grele). Răspunsul la această întrebare conduce la decizia dacă scara trebuie să se vadă sau doar să se intuiască? Oricum este - credem - important să se știe unde este pentru că uneori accesul la scări este vital.
Spuneam, cu mulți ani în urmă - vreo 20 dacă mă gândesc bine - unor studenți că, într-un spațiu configurat greșit (da, se întâmplă), mai poți să ”dregi busuiocul” cu plante și cu lumini. Ulterior am descoperit că și cu... tavanul! Un tavan care reflectă lumina poate da impresia de spațiu mai înalt. Luminat din spate poate crea iluzia luminii naturale. Până la urmă, lumea materialelor de finisaje este imensă și destinată realizării unei ambianțe plăcute chiar dacă spațiul construit nu arată în realitate ca în randările... uneori trucate. Și ar mai fi ceva: finisajele ne ajută să mascăm elemente de construcție pe care nu vrem să le vedem.
De la bijuterie la pocal, de la pocal la element de închidere a anvelopei clădirii, de la fereastră la vitraliu, de la adorație la distrugere, de la obiect lux la produse de masă. Iată, într-o frază, istoria sticlei de acum 5000 de ani până în perioada Art Nouveau, perioadă pe care o tratează acest articol.
Mai puțin ”spumos” decât altele, acest articol prezintă scările așa cum sunt definite ele în Normativul specific: NP 063-2002. Pornind de la diferitele clasificări ale tipurilor de scări, sunt enunțate elementele definitorii ale scărilor și sunt punctate caracteristicile și condițiile care trebuie respectate pentru diferite(le) tipuri de scări.
Cupolele sunt sisteme constructive cu o vechime milenară. Panteonul a fost realizat în secolul al II-lea î.Ch. în Roma; Sfânta Sofia a fost construită în Constantinopolul secolului al VI-lea d.Ch. La începutul secolului al XV-lea Filippo Brunelleschi realiza celebra cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore la Florența și, un secol mai târziu, Michelangelo construia cupola basilicii Sfântul Petru din Roma. În secolul XX au apărut altfel de cupole: cele geodezice.
”Poate niciun material nu este mai fascinant decât sticla” spuneam în introducerea primului articol despre vitralii. Uluitoare dorința de a întrepătrunde utilul - nevoia de asigurare a luminii în spațiul construit - cu frumosul! Altminteri de ce atâta bogăție în poveștile pe care le spun vitraliile catedralelor și, ulterior, a reședințelor nobiliare.
Cum stau tavanele suspendate? Cum să stea?! Suspendate! Eeeee... și de aici începe discuția! Dispozitivele de suspendare și reglaj sunt gândite astfel încât să țină cont de greutatea și dimensiunile plăcilor de tavan. Altminteri... vă amintesc de placa de sticlă a tavanului care s-a desprins și a lovit un student (v-am spus povestea în preambulul unui alt articol despre tavane).
Povestea treptelor solitare continuă și în acest articol. E firesc, având în vedere câte glezne luxate sau genunchi juliți (variantele cele mai ”prietenoase”) pot sta mărturie acestor amenajări arhitecturale ale spațiului (interior sau exterior). Sigur, dacă te-ai împiedicat de câteva ori, ții minte (povestesc din experiență proprie) dar poate nu trebuie să se ajungă la ceva atât de radical.
Noi le-am numit alcătuiri termo-hidroizolate de învelitori compacte, respectiv cu strat de aer ventilat; în literatura germană poartă numele de acoperișuri calde (Warmdach) sau acoperișuri reci (Kaltdach) iar în documentațiile de limbă engleză apar ca warm-roof respectiv cold roof.
Toată lumea are dreptate: acolo unde în alcătuire se interpune un strat de aer ventilat, învelitoarea și suportul ei sunt - evident - reci: acolo unde alcătuirea este compactă, ea este (mai) caldă.
