Povestea treptelor solitare continuă și în acest articol. E firesc, având în vedere câte glezne luxate sau genunchi juliți (variantele cele mai ”prietenoase”) pot sta mărturie acestor amenajări arhitecturale ale spațiului (interior sau exterior). Sigur, dacă te-ai împiedicat de câteva ori, ții minte (povestesc din experiență proprie) dar poate nu trebuie să se ajungă la ceva atât de radical.
Noi le-am numit alcătuiri termo-hidroizolate de învelitori compacte, respectiv cu strat de aer ventilat; în literatura germană poartă numele de acoperișuri calde (Warmdach) sau acoperișuri reci (Kaltdach) iar în documentațiile de limbă engleză apar ca warm-roof respectiv cold roof.
Toată lumea are dreptate: acolo unde în alcătuire se interpune un strat de aer ventilat, învelitoarea și suportul ei sunt - evident - reci: acolo unde alcătuirea este compactă, ea este (mai) caldă.
Lumea materialelor de construcții este fascinantă și asemenea unui labirint sau asemenea poveștilor din cele 1001 de nopți: niciodată nu știi unde ai ajuns, ce drum se deschide sau ce poveste începe. Nu există material de construcție plicticos sau a cărui poveste să se fi încheiat. Dar poate niciun material nu este mai fascinant decât sticla.
Cred, de mulți ani, că modelul pe care e bine să-l urmăm nu este teoria (uneori aridă, rigidă și, în absența validării în viața reală, chiar irelevantă) ci experiența dovedită. Nu mă înțelegeți greșit: nu fac apologia ”școlii vieții” ci a păstrării valorilor și continuării și completării lor.
Inginerii politehniști au o vorbă: dacă funcționează, nu pune mâna. Se aplică și la noi: dacă s-a dovedit corect principiul trebuie să-l dezvoltăm, nu să-l înlocuim cu ceva ”nou”, ”modern”...
Cum spuneam în articolul ”Tavane suspendate și tavane false”, deși există o încăpățânare (demnă de o cauză mai bună) de a numi tavanele suspendate tavane false, ele sunt teribil de reale. Și, mai mult decât atât, să vă ferească Dumnezeu să cadă un tavan (sau un element de tavan) peste dumneavoastră: veți verifica, pe propria piele, cât de dureros de real este. Nu mi s-a întâmplat mie ci unui student de-al meu; a ajuns la spital, la neurologie... a tras ceva!
Nimic nu e mai periculos decât o treaptă. Una singură. Unică. Arată atât de bine pe planuri și în secțiuni, se pot face diferențe de materiale, de culoare, o nebunie...
Nu dorim nimănui, însă, să locuiască într-o casă unde există un decalaj în pardoseală de... o treaptă. Sau de două. Sau...
Ideea de acoperiș verde / vegetal nu e nouă, dimpotrivă! E milenară! Periodic uităm și periodic ne reamintim și reînvățăm filosofia acestui sistem care, bine gândit, bine făcut și bine întreținut (da, trei condiții esențiale), aduce multiple avantaje la nivelul apartamentelor, clădirii, cartierului și orașului.
Să vă povestesc: vara trecută (în 2024) a avut loc pe strada mea (și prin împrejurimi) o acțiune hei-rupistică de înlocuire a trotuarelor din asfalt cu tortuare din dale de beton. Hai să zicem că ideea în sine nu e foarte rea, dat fiind că asfaltul era cam vai de mama lui. Problema de fond este cu ce înlocuiești? Și... cum execuți lucrarea!
Bazele principiului de casă pasivă au fost puse de doi cercetători – un suedez, Bo Adamson de la Universitatea Lund, şi un neamţ, Wolfgang Feist, cercetător la Institut für Wohnen und Umwelt, în mai 1988.
Cercetări comune ale celor doi, finanţate de germani, au cristalizat conceptul şi în septembrie 1996 s-a fondat Passivhaus-Institut în Darmstadt. Restul a devenit istorie. Și un produs complex: casa pasivă.
Deși ideea de a utiliza spațiul de sub acoperișul în pantă este banală, în arhitectura tradițională românească soluția nu s-a utilizat. din multe motive. Acum vreo 25 - 30 de ani însă a apărut un curent de opinie care promova această idee și - mai mult - dacă nu ai un pod, fă-l, ca să ai ce mansarda. O fi bine... o fi rău... De aici și titlul articolului: mansardarea blocurilor, pro și contra.
